Reporter: Să începem cu începuturile. Ești un foarte apreciat dirijor de operă. De unde această atracție pentru genul operei și mai cu seamă pentru opera italiană?
Cristian Sandu: Totul a început în copilărie când am și descoperit preocupările ce se vor transforma ulterior în vocațiile mele: dirijatul și vocea de operă. Am crescut în atmosfera discurilor de operă din fonoteca părinților și a cărților despre cântăreți din biblioteca familiei.
Viața mea muzicală a început prin studiul viorii, am urmat ulterior și cursuri de cânt iar în facultate m-am bucurat de numeroase colaborări cu corul operei și al filamonicii clujene. Am trecut prin emoția scenei de la rolul de sufleur și corist până la cea de maestru de cor sau solist comprimar.
Din fericire studenția mi-a facilitat contactul cu multe culturi muzicale, prin turneele pe care le-am făcut prin toată Europa dar am rezonat cel mai puternic cu cea italiană. Acolo m-am apropiat cu adevărat de muzica de operă, acolo m-am regăsit (muzical vorbind) și acolo am trăit primele mele emoții artistice: studiind, respirând și cântând sub cerul Italiei dar mai cu seamă ascultând! Ascultând oamenii, natura, artiști și muzicieni, ascultând povești extraordinare despre cântăreții italieni, despre opera italiană și tradițiile ei.
Reporter: Ce ne poți spune de personalitățile care te-au marcat în experiențele tale italiene?
Cristian Sandu: Încercând să sintetizez, alături de numărul mare de muzicieni și artiști cu care am relaționat de-a lungul anilor, întâlnirea cu marele dirijor Nello Santi a fost decisivă în formarea mea. Alături de el am înțeles cu adevărat fundamentele tradiției italiene și am avut acces la metodele și instrumentele prin care școala italiană de operă este recunoscută în interpretare (dincolo de idiomul lingvistic).
Am avut acces la partituri cu adnotările lui Arturo Toscanini (cel mai mare dirijor italian de operă), mi-au parvenit însemnările muzicale ale marelui maestru Tullio Serafin, alături de învățăturile și experiențele lui Nello Santi cu cei mai mari cântăreți ai lumii. De asemenea, întâlnirea cu marele bas Bonaldo Giaiotti mi-au modificat decisiv percepția asupra vocalității de operă: de la impostare, emisie, sunet și culoare, până la frazare, pronunție și articulație.
În Italia am înțeles cum tehnica vocală, stilul interpretativ și inteligența muzicală pot conduce la acel Si canta come si parla. Sublimarea perfectă a legăturii dintre text și muzică prin puterea revelatoare a cuvântului gândit, rostit sau intonat.
Reporter: Văd că te întorci constant la un anumit cuvânt: tradiție. Ce reprezintă tradiția pentru tine și de ce este importantă în existența unei anumite culturi?
Cristian Sandu: Chiar și în materie de muzică, o anumită tradiție păstrează în sine acumulările diversificate și rafinate ale unei întregi istorii anterioare. Valori, cutume și obiceiuri care au trecut proba timpului și au rezistat intemperiilor de tot felul. Nu degeaba spunea Verdi “Torniamo all’antico e sarà un progresso”.
Ori tradiția nu apare din neant și nici nu dispare peste noapte ci este legată de rădăcinile unui limbaj ce se constituie ca parte integrantă în evoluția unui fenomen. Precum o parte a devenirii noastre. O adevărată profesiune de credință, o dovadă de respect și mândrie pentru trecutul din care toți ne tragem seva. Tocmai din acest motiv, în muzică nume precum Caruso, Șaliapin, Callas sau Pavarotti nu pot fi ignorate pentru că aceștia actualizează și revalorizează în permanență tradiția, o reinterpretază prin propria sensibilitate, muzicalitate și viziune.
Concluzionând, tradiția reprezintă pentru mine asumarea și conștientizarea unor rădăcini, conștiința continuității și apartenenței la un anumit spațiu. Atât prin vocabularul pe care îl vorbim cât și prin valorile pe care le împărtășim. Conexiunea cu înaintașii mei.
Reporter: Revenind la profesia ta, ai simțit vreodată că spațiul fosei știrbește cumva din strălucirea și prezența de prim plan a scenei de concert?
Cristian Sandu: Nu m-am simțit niciodată incomodat sau “degradat” de poziția din fosă și cred că o departajare nici nu ar fi de dorit. Marii maeștri ai baghetei au servit în egală măsură fosa de operă sau podiumul de concert iar dacă unii dintre ei au optat mai mult pentru un anumit gen, cred că ține de o anumită afinitate și sensibilitate pentru acea zonă.
Revenind, dirijorul face parte înainte de toate dintr-o echipă artistică și din această perspectivă ar trebui înțeleasă poziția sa. Își asumă execuția muzicală a unei opere dar armonizând viziunea compozitorului cu toți interpreții implicați în realizarea acesteia: de la orchestră și soliști până la cor sau balet.
Dirijorul este deci coordonatorul și mediatorul acestui schimb extraordinar de energii și un adevărat catalizator al spectacolului. Până la urmă conceptul italian de Maestro concertatore asta indică: rolul de partener al dirijorului în dialogul cu scena, prin acel puls și energie complementară ce trebuie să transmită stabilitate, încredere, siguranță și fluență scenei.
Reporter: Ce calități ar trebui să aibă un dirijor de operă?
Cristian Sandu: Mi-am reprezentat întotdeauna dirijorul de operă precum un bijutier ce doar prin finețe, răbdare și atenție la detalii poate scoate la lumină cea mai prețioasă piesă. Pentru că vocea umană este cel mai frumos și perfect instrument. Un instrument legat la cele mai sensibile și intime resorturi afective, un instrument fragil prin care orice emoție, sentiment sau temere se pot manifesta. Precum o floare care în loc să se deschidă, se închide sau se ofilește.
Deci în primul rând să iubească vocile! Apoi să-și dorească să cunoască, să descopere și să rafineze prin analiză și studiu toate problemele și provocările pe care le implică partitura de operă. Trebuie să fie și un bun psiholog, un spirit echilibrat care să îndrume o voce în direcția maximului de randament cu minim de efort, să cunoască atât subtilitățile și posibilitățile unei voci cât și capcanele unui anumit rol. Să fie înainte de toate un fin ascultător și un bun acompaniator. Pentru că în operă totul este ușor diferit față de lumea simfonicului.
Sub presiunea tracului, a stresului sau a emoției în interpretare pot apărea uneori derapaje de la modelul agreat în repetiții. Mă refer aici la starea de sănătate, oboseală fizică și mentală sau orice altă problemă ce-și poate pune amprenta asupra vocii. Ori dirijorul de operă trebuie să fie pregătit să anticipeze toate astea, să ofere încredere și energie și să asigure acel confort psihic și afectiv prin care muzica poate concilia, împlini sau chiar vindeca probleme ascunse de măștile personajelor interpretate.
Reporter: Crezi în viitorul operei și în rezistența acestui gen?
Cristian Sandu: Cred foarte mult în puterea binefăcătoare și vindecătoare a muzicii deși știu că teatrul muzical este o creație a omului, în esență o iluzie. Dacă vom reuși să facem din operă un act cultural și nu unul de divertisment facil, un act educativ și spiritual prin care comuniunea, adevărul, binele și frumosul să învingă, da, cred că acest gen poate rezista.
Altminteri, dacă actualizările moderne vor continua justificarea și manipularea emoțiilor publicului doar pentru a le potrivi unor mentalități la modă sau a le corecta politic, teatrul de operă poate deveni terenul de manifestare al unor idei ce vor conduce la prăbușirea și transformarea acestei lumi, inclusiv a operei, în forma pe care o cunoaștem astăzi.
Dirijorul Cristian Sandu este conferenţiar universitar dr. în cadrul Academiei de Muzică “Gheorghe Dima”, un obişnuit invitat al scenelor de concert şi spectacol din România dar şi cu experienţe pe scene din Europa, America de Sud, Asia sau Extremul Orient. Este discipolul şcolii clujene de dirijat, clasa Victor Dumănescu şi Petre Sbârcea însă a beneficiat şi de îndrumările lui Leonid Korchmar în cadrul bursei sale de studii de la Sankt Petersburg.
A câştigat Premiul I la Concursul Internaţional de Dirijat “Jeunesses Musicales” din Bucureşti iar ulterior postura de discipol al maestrului Nello Santi l-au purtat în marile teatre de operă ale Italiei. Este autorul cărţii “Stilemele verismului în evoluţia operei moderne” iar în prezent activează ca dirijor şi profesor în cadrul departamentului de Artele Spectacolului Muzical la Academia Naţională de Muzică din Cluj Napoca.
