Explorând universul operei prin ochii Dianei Tugui, acest interviu ne invită în lumea pasiunilor, provocărilor și dedicației ce definesc cariera unei soprane de excepție. Cu o carieră bogată, marcată de muncă asiduă și o dragoste profundă pentru arta lirică, Diana dezvăluie cum viziunea sa asupra operei și rolul educațional al acesteia modelează viitorul vocilor în România.
Prin experiențele sale, ne oferă o perspectivă valoroasă asupra complexității și frumuseții ce stau în spatele fiecărui spectacol de operă, subliniind importanța perseverenței și evoluției continue în această artă fascinantă.
Cine este Diana Tugui?
“Sunt un om care se bucură de tot ceea ce e frumos și armonios. Am primit darul talentului și al vocii, iar asta m-a ajutat să-mi decid mai ușor și mai natural decât alții drumul în viață. Am muncit apoi mii de ore că să șlefuiesc ceea ce am primit; am făcut-o cu bucurie, cu dăruire, dar și cu lacrimi, atunci când lucrurile nu au mers tocmai ușor. Astăzi aș putea spune că mă bucur de roadele unei munci de peste 25 de ani. Asta nu înseamnă că m-am oprit sau că mă voi opri vreodată din a căuta, a experimenta, a învăța, din a evolua, în cele din urmă.
De câțiva ani încerc, din spatele catedrei, să transmit din experiența și cunoștințele mele noii generații, cele care vor duce mai departe arta cântului. Fac acest lucru cu aceeași emoție, bucurie și dăruire că atunci când pregătesc un spectacol. Iar pentru reușitele studenților mei mă bucur mai mult decât pentru propriile mele reușite.”
Ce înseamnă opera pentru tine?
“Am fost destinată să cânt operă încă de la început. Copil fiind, am fost atrasă de romanțe și de operetă, pentru că astfel de muzică se asculta în familie. Mai târziu, la concursurile pentru copii la care mergeam, repertoriul meu s-a îndreptat tot spre aceste genuri muzicale. Mama îmi povestea că juriile nu știau niciodată la ce secțiune să mă încadreze, pentru că nu prea erau copii care să aducă pe scenă astfel de repertorii. Drept urmare, drumul către opera a fost firesc și niciodată nu m-am văzut făcând un alt gen de muzică.
Opera este cea care îmi aduce bucurie, îmi dă un sens în viață, este prietena mea cea mai bună, cea care nu m-a dezamăgit niciodată. Bineînțeles că viața mea are multe alte arome și gusturi, multe le-am descoperit pe parcurs ajutată de împrejurări și mai ales de soțul meu; însă opera, și tot ceea ce ține de ea, ocupă cea mai importantă parte din viața mea.”
Care sunt cele mai mari provocări pentru o soprană?
“În primul rând, a face opera este o provocare în sine, nu doar pentru o voce de soprană, ci pentru orice voce. Vocile de soprană sunt probabil cele mai răspândite, iar într-o piață saturată este mereu dificil să te afirmi. O soprană trebuie, cu atât mai mult, să fie foarte bine pregătită din toate punctele de vedere. În primul rând tehnic, pentru că acest lucru îi mărește rezistența și posibilitatea de a aborda o paletă mai largă de roluri.
Apoi, de ce să n-o spunem, cu toate regiile moderne din zilele noastre, trebuie să ai o formă fizică foarte bună, pentru că să fii credibilă în rolurile pe care le dai viață; asta pentru că marea majoritate a personajelor pe care le interpretează o soprană au vârste între 13 și cel mult 30 de ani. O altă provocare inevitabilă o aduce maturizarea vocii, care presupune schimbări de repertoriu. O soprană trebuie să fie mereu pregătită, mereu în alertă, mereu deschisă către nou și către schimbare. Însă cea mai mare provocare este să rămână mereu la un nivel de profesionalism înalt, sub care să nu coboare niciodată.”
Câtă pregătire este în spatele a ceea ce spectatorul vede pe scenă?
“Spectatorul vede doar vârful icebergului. Dacă mă refer doar la pregătirea unui rol și debutul lui, primul pas este citirea și memorarea partiturii. Multe dintre personajele pe care le-am întruchipat își au corespondent în literatură, așa că partea de informare și de cercetare, pentru o mai bună înțelegere a personajului, va merge în paralel cu memorarea.
Niciodată nu am cântat ceva care să îmi fie ușor de la început, așa că după memorare urmează o muncă foarte meticuloasă de „a așeza rolul în voce”. Fiecare sunet este gândit și repetat, pus în locul potrivit, până devine reflex. Apoi trebuie căutată muzica dintre note și interpretată într-o manieră stilistică care să corespundă perioadei de creație a operei respective. Iar la sfârșit, întotdeauna va fi loc de mici nuanțe personale pe care interpretul le poate aduce partiturii.
Sunt mulți spectatori de operă avizați, care au ascultat o operă de zeci de ori, și care vin la spectacol în primul rând că să audă o interpretare nouă. Interpretarea este singurul loc în care noi, cântăreții, putem fi creatori. Da, suntem doar interpreți ai muzicii, însă marea frumusețe a operei se întâmplă atunci când interpretul suprapune peste o mare creație, o interpretare personală desăvârșită, care are la bază felul lui propriu de a înțelege muzica și personajul.
Mai sunt cabinele cu pianistul, repetițiile cu dirijorul, ansamblurile muzicale, repetițiile de regie. Dirijorul și regizorul sunt cei care pot să aducă schimbări importante de perspectivă asupra muzicii și a personajului. Poate acesta e motivul pentru care pentru mine a fost mereu atrăgător să lucrez un personaj în mai multe regii, în mai multe viziuni. În acest fel personajele mele se metamorfozează mereu iar fiecare nou spectacol are un alt fior.
Dacă adăugăm la toate astea scenografia, crearea decorurilor și a costumelor, atenția la detalii a cabanierelor, machiajul și peruchieria ce trebuie cu minuțiozitate adaptate epocii și viziunii regizorale, regia de culise, sincronizarea perfectă a efectelor și mășiniștilor, poate vom avea o idee ceva mai realistă asupra complexității uriașe care stă în spatele fiecărui spectacol pe care spectatorul îl privește relaxat din fotoliu.”
Poate spectacolul de operă educa publicul?
“Nu știu. Noi putem doar să aducem în fața publicului spectacole cât mai bune, făcute la un nivel cât mai profesionist. Iar prin aceasta, probabil că nivelul cultural al publicului poate ajunge la un nivel tot mai înalt. Dacă oferim publicului spectacole mediocre ori proaste, inevitabil nivelul așteptărilor publicului va involua și va sfârși prin a aplauda orice prestație, fără discernământ. Pentru că mulți nu vor mai ști să facă diferența. Da, îmi place să cred că spectacolul de operă, spectacolul în general, poate să educe.”
Ești o reprezentantă a școlii de operă clujene și din perspectiva ta de lector universitar în cadrul Academiei de Muzică Gheorghe Dima. Cum vezi viitorul vocilor în România?
“Avem încă tineri care promit. Din păcate, însă, cei mai mulți vin din liceu cu mari lacune muzicale. Altădată, absolvenții liceelor de muzică ajungeau la Conservator mai bine pregătiți și, de ce să n-o spun, aveau mai multă dorință de a studia și a reuși, făceau cu mult mai multă pasiune această artă. Iar atunci când nivelul studentului care vine în anul întâi este scăzut, profesorul lui de la Academie este nevoit să facă mari compromisuri, ca să găsească un limbaj comun cu el. Pentru astfel de studenți, începuturile sunt foarte dificile; iar singura lor șansă este să fie determinați și să muncească enorm.
Cei care reușesc să treacă peste dificila perioadă de început încep să se trezească după doi-trei ani, dar cei mai mulți abia în anii de masterat. Ce poate să facă profesorul în toată ecuația asta dificilă, în afară de să nu abdice? Poate să se preocupe mereu ca studenții să aibă cât mai des experiența scenei și să iasă în public, poate să se ocupe cât mai mult de pregătirea lor psihologică, cu adevărat decisivă în această meserie.
Un foarte bun prieten muzician, cu studii făcute în străinătate, îmi povestea despre oportunitățile care erau create acolo pentru studenți, despre cum erau ajutați să evolueze pe scenă alături de orchestre sau dirijori celebri. Cred că putem învăța foarte multe din asta; studenții merituoși trebuie sprijiniți cât mai bine, cu metodă, astfel încât atunci când își încheie studiile să fie cu adevărat pregătiți să cânte pe scene importante.”
Ce crezi că aduce publicul la operă? De ce vine?
“Adevăratul public de operă vine mereu pentru frumusețea vocilor și pentru grandoarea compoziției. Dar opera și spectatorii ei, la fel ca întreaga lume, sunt în schimbare. Tot mai mulți oameni vin la operă ca să-și ofere câteva ore de ieșire din cotidian, de evadare din problemele pe care viața de zi cu zi le pune în fața tuturor. În fața acestei realități, Opera zilelor noastre își asumă provocarea.
Prin muzică și prin dans, prin costume și sub luminile scenei, prin povestea veselă sau tragedia cutremurătoare, ne transpune pe toți, interpreți și spectatori, într-o lume care ne dă energie să mergem mai departe.”
