INSCRIPȚIE PE TOBĂ
”𝑆𝑐𝑢𝑙𝑎 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑎𝑟𝑒 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑎̆𝑢𝑡𝑎𝑟𝑒:
𝑁𝑖𝑐𝑖𝑜𝑑𝑎𝑡𝑎̆ 𝑔𝑜𝑙𝑢𝑙 𝑛-𝑎 𝑠𝑢𝑛𝑎𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑡𝑎𝑟𝑒”
(Tudor Arghezi)
România are încă probleme cu corupția. Mare, mică sau mijlocie, corupția există și își schimbă formele în funcție de etapa istorică sau de portițe lăsate de legislație sau de vulnerabilitățile ei. Nu suntem singurii în lume, dar asta nu ne încălzește cu nimic. Sigur că percepția despre corupție nu este chiar echivalentă cu vreo măsură a incidenței acestui fenomen. Percepția unui grad foarte mare de corupție nu se poate naște din nimic, are mereu un punct de pornire de la o realitate concretă, direct observabilă de către cetățeni. Dar când este vorba despre percepția despre corupție sunt și alți factori care aduc fenomenul în centralitatea opiniei publice.
În cercetările realizate de Transparency International, România este undeva dincolo de locul 60 din 180 de țări, cu mici variații de unu sau două locuri, pe ultimele locuri din Europa. Nu sunt fanul acestui clasament pentru că am încercat să obțin acum vreo două decenii un audit de integritate pentru datele din România, dar nu am găsit nicio deschidere la organizația internațională despre care vorbim. Să zicem că nu contestăm acest clasament, chiar dacă metodologic ne putem îndoi despre acuratețea „măsurării”.
Alina Mungiu, un cunoscut specialist internațional în domeniul politicilor anticorupție, spune că România a făcut progrese și eu o cred, nu doar pentru că a fost mereu un critic foarte exigent al României. „𝐶𝑜𝑟𝑢𝑝𝑡̦𝑖𝑎 𝑒 𝑟𝑒𝑔𝑢𝑙𝑎 𝑝𝑒 𝑙𝑢𝑚𝑒. 𝐶𝑜𝑟𝑢𝑝𝑡̦𝑖𝑎 𝑛𝑢 𝑒 𝑒𝑥𝑐𝑒𝑝𝑡̦𝑖𝑎. 𝐶𝑜𝑛𝑡𝑟𝑜𝑙𝑢𝑙 𝑐𝑜𝑟𝑢𝑝𝑡̦𝑖𝑒𝑖 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑒𝑣𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑟𝑢𝑖𝑡 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑐. 𝑆𝑒 𝑝𝑜𝑟𝑛𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑐𝑜𝑟𝑢𝑝𝑡̦𝑖𝑒, 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑓𝑎𝑝𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑎̆ 𝑔𝑢𝑣𝑒𝑟𝑛𝑒𝑙𝑒 𝑔𝑢𝑣𝑒𝑟𝑛𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑢𝑙 𝑙𝑜𝑟 𝑎𝑣𝑎𝑛𝑡𝑎𝑗 𝑠̦𝑖 𝑠𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑟𝑢𝑖𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑛𝑜𝑟𝑚𝑎 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑑𝑒 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑔𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑢𝑏𝑙𝑖𝑐𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑐𝑒 𝑛𝑢𝑚𝑒𝑠𝑐 𝑒𝑢 ‘𝑢𝑛𝑖𝑣𝑒𝑟𝑠𝑎𝑙𝑖𝑠𝑚 𝑒𝑡𝑖𝑐’ 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑡𝑒, 𝑎𝑑𝑖𝑐𝑎̆ 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑎̆ 𝑙𝑢𝑚𝑒𝑎 𝑒 𝑡𝑟𝑎𝑡𝑎𝑡𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑓𝑒𝑙. 𝑁𝑢 𝑣𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑐ℎ𝑖𝑝𝑢𝑖𝑡̦𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑎 𝑙𝑢𝑚𝑖𝑖 𝑔𝑢𝑣𝑒𝑟𝑛𝑒𝑙𝑒 𝑠-𝑎𝑢 𝑛𝑎̆𝑠𝑐𝑢𝑡 𝑐𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑛𝑒 𝑡𝑟𝑎𝑡𝑒𝑧𝑒 𝑝𝑒 𝑡𝑜𝑡̦𝑖 𝑒𝑔𝑎𝑙. 𝐸𝑔𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑐𝑖𝑝𝑖𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑏𝑎𝑧𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑎𝑠𝑡𝑎. 𝑁𝑢 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑎̆. 𝐴𝑠𝑡𝑎 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝐶𝑖𝑐𝑒𝑟𝑜 𝑠̦𝑖 𝑒 𝑖̂𝑛𝑟𝑎̆𝑑𝑎̆𝑐𝑖𝑛𝑎𝑡 𝑖̂𝑛 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡, 𝑑𝑎𝑟 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑛𝑢 𝑖̂𝑛𝑠𝑒𝑎𝑚𝑛𝑎̆ 𝑐𝑎̆ 𝑒 𝑜 𝑛𝑜𝑟𝑚𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑔𝑢𝑣𝑒𝑟𝑛𝑎𝑟𝑒. 𝐸, 𝑑𝑒 𝑓𝑎𝑝𝑡, 𝑐𝑒𝑣𝑎 𝑓𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑟𝑎𝑟. 𝐶𝑒𝑣𝑎 𝑓𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑟𝑎𝑟 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑝𝑎𝑟𝑒 𝑛𝑢𝑚𝑎𝑖 𝑖̂𝑛 𝑡̦𝑎̆𝑟𝑖 𝑚𝑜𝑑𝑒𝑟𝑛𝑒 𝑠̦𝑖 𝑓𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒, 𝑓𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑒𝑧𝑣𝑜𝑙𝑡𝑎𝑡𝑒, 𝑐ℎ𝑖𝑡 𝑐𝑎̆ 𝑒𝑎 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑎̆ 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑐𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑐𝑖𝑝𝑖𝑢 𝑑𝑒 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡. (…)”. Dintre cauzele identificate pentru eșecul proiectelor anticorupție, Alina Mungiu remarca în fruntea listei așteptările exagerate de la partea legală, deși, în multe medii sociale, legea nu are prea mare forță, precum și prea multă anticorupție represivă, instrumentalizarea politică și contrareacția care apare la orice exagerări.
Un lucru care nu este menționat, dar pe care îl consider destul de important este marea demagogie anticorupție, dar aceasta cred ca se subsumează instrumentalizării politice. În România s-au construit cariere politice doar pe sunetul gol al tobei care anunța „Fără penali în funcții publice” sau „Corupția ucide!”. Românii s-au mobilizat, au ieșit în stradă prin frig și ploaie și au susținut nașterea unui nou partid care, la primele alegeri, a intrat pe podium. Uniunea Salvați România a reprezentat o speranță pentru că a folosit această nișă a discursului maximalist anticorupție. În scurt timp, partidul respectiv a intrat la guvernare și, într-o foarte scurtă perioadă, a demonstrat că sunetul de tobă arăta bine doar că, așa cum spunea Arghezi, golul sună foarte tare. Regele era gol și marea demagogie a noilor politicieni s-a văzut în foarte scurt timp. Cercetările au arătat că, în țările unde s-au făcut asemenea abordări generaliste și nu o reformă sectorială a instituțiilor, rezultatele au fost foarte slabe.
În mare măsură și la noi, sub presiunea unui discurs generalist anticorupție, s-au construit personaje de tip paiață, dar și instituții de fațadă care, în cel mai fericit caz, au acționat ca baros politic în preajma alegerilor. Am mai cunoscut un fenomen pe care Reisman îl numește LEX SIMULATA, mai precis construcția unui instrument legal, aparent operabil, dar în care nimeni nu are încredere că va fi operat, nici prescriptorii, nici cei puși să-l aplice și nici măcar publicul.
Discursul populist anticorupție nu a făcut bine luptei cu acest flagel, mai ales că a ridicat tensiunea socială de mai multe ori, oamenii au sperat, au crezut, apoi au văzut că regele e gol.
USR a fost cel mai mare beneficiar al acestui tip de discurs, dar nu a fost singurul partid. Încă de după prima prezență la guvernare, USR este în cădere liberă, dar, mai ales prin acțiunile de azi, aruncă în aer toate fostele discursuri și atitudini politice din perioada în care și-au câștigat locul pe scena politică.
Partidul condus de Cătălin Drulă, azi rupt în două și camuflat în resturile unei aripi liberale și ale unui fost partid prezidențial, gâfâie și aproape că nu mai speră în favorabilitatea publicului tânăr, cel care l-a lansat pe postul de tânără speranță a politicii.
Pentru a putea opera mai bine în spațiul politic, useriștii, dar nu numai ei, au inventat un substantiv nou pentru limba română: penal. Președintele Iohannis l-a preluat și a fost amendat de CNCD pentru că a incriminat oameni care nu erau vinovați, adică dovediți de justiție ca fiind vinovați. Penal – dacă verificăm în DEX – este un adjectiv care desemnează oameni sancționabili, supuși judecății, nu vinovați. Ei, însă, aveau nevoie de un contract nou pentru a-l putea lipi foarte repede și eficient fără a mai aștepta judecata, doar prin munca unor procurori obedienți de genul lui Portocală și a celor ca el. Inventarea „penalului” ca substantiv a ajutat la distrugerea unor cariere politice, la trimiterea după gratii a mai multor oameni pe care, mai apoi, justiția i-a găsit nevinovați, dar care au pierdut familii, cariere sau onoarea. Era nevoie de acest instrument pentru a lovi cu ciocanul legii în numele unui principiu al justiției care avea credibilitate publică.
În doar câteva luni, partidul lui Drulă a arătat românilor că toate principiile clamate în campania cu penalii (transformată în lege) nu au fost decât instrumente de manipulare politică și o politizare a justiției care face ca astăzi, în clasamentul îngrijorărilor publice pe locul al doilea, după îngrijorarea legată de nivelul scăzut de trai, să fie nu nevoia luptei anticorupție, ci eliminarea conducătorilor politici cu totul, indiferent de partid sau ideologie.
Când Nicușor Dan a început să fie cercetat de ANI, useriștii prin vocea președintelui lor au sărit ca arși: „Mizeria ANI de astăzi la adresa lui Nicușor Dan e doar încă o dovadă a politizării acestei instituții care hărțuiește politicienii și primarii din Opoziție. (…) Justiția este pusă sub papuc, iar politicienii onești din Opoziție, care deranjează mafia, primesc câte un ANI, câte un DLAF, câte o Curte de Conturi, câte un corp de control. Va veni ziua în care vom depolitiza în mod real aceste instituții și justiția va fi cu adevărat independentă”.
La câteva zile după ce clamau victoria prin promulgarea unei legi privind eliminarea penalilor din funcții publice, iar Clotilde Armand devenea cercetată, tot de ANI, același Drulă se plângea de hărțuirea opoziției. Nici vorbă de suspendare din partid sau măcar de de retragerea sprijinului politic pentru primarul userist Clotilde Armand. Definiția valabilă pentru pesediști nu mai funcționa pentru „cinstiții” din propriul partid. Când Vlad Voiculescu a început a fi cercetat, alături de fostul ministru al Sănătății Ioana Mihailă, și au fost puși sub urmărire penală de DNA pentru abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave și pentru complicitate la abuz în serviciu, cu consecințe deosebit de grave, partidul luptător contra penalilor a arătat că DNA lucrează cu o dublă măsură. Dintr-o dată au descoperit sensul exact al cuvântului penal; corupții lor nu sunt vinovați-substantiv, ci au redevenit penali, adjectiv.
Se apropie campania electorală și se vor reinventa din nou etichetele de penali. Teatralitatea luptei anticorupție va reveni în actualitate. Eșecul răsunător al partidului luptei cu corupția va limita efectele acestei demagogii, dar nu vom fi pe deplin scutiți de această modalitate de a falsifica competiția dintre oameni și partide. Rămâne totuși o impostură fără margini să distrugi lumea aspirațiilor morale cu politizare și demagogie.
În „Politist, adjectiv”, genialul film a regizorului Corneliu Porumboiu, sensul unui substantiv poate fi schimbat adăugând un adjectiv de orice fel, în funcție de conștiință. Un substantiv care își pierde sensul credibilității sociale, devine ușor de înlocuit cu un adjectiv în coliziune cu sensul din dicționar al termenului de conștiință. Nu știm dacă transformarea în bine are loc, dar putem măcar să credem asta. Cristi, polițistul, măcar încearcă să-l transforme. Transformarea adjectivului penal în substantiv a fost o operațiune de politizare în sens invers: s-a ucis o valoare pentru a câștiga profit politic, iar după asta nu a mai urmat nimic; doar o dezamăgire publică și o nouă lopată de țărână pe mormântul încrederii în politică și în justiție. Penal, adjectivul care desemna o persoană aflată sub cercetarea vinovăției prezumate, devenit penal – substantiv, sinonim cu vinovat, doar pentru vina de a nu face parte din propriul partid, propria gașcă, rămâne un atentat la valoarea de dreptate.
𝐕𝐚 𝐯𝐞𝐧𝐢 𝐜𝐚𝐦𝐩𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐨𝐫𝐚𝐥𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐚𝐥 – 𝐬𝐮𝐛𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭𝐢𝐯𝐮𝐥 𝐯𝐚 𝐫𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐢̂𝐧 𝐟𝐨𝐫𝐭̦𝐚̆, 𝐝𝐚𝐫 𝐦𝐢𝐫𝐨𝐬𝐢𝐧𝐝 𝐚 𝐡𝐨𝐢𝐭 𝐬̦𝐢 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐜𝐚 𝐬𝐞𝐦𝐧𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐢𝐩𝐨𝐜𝐫𝐢𝐳𝐢𝐢 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐦𝐚𝐫𝐠𝐢𝐧𝐢.
