În urmă cu o lună, la o reuniune a Adunării Parlamentare a NATO, sala a aplaudat îndelung vestea adusă de un parlamentar din Ungaria conform căreia Suedia a primit, finalmente, unda verde pentru a se asocia la organizația politico-militară internațională. Au fost aplauze îndelungi și felicitări, era cât pe ce să se deschidă o șampanie. Colegul maghiar devenise vedetă ca și cum ar fi făcut un lucru remarcabil. De fapt, aprobam revenirea la normalitate după ce ne obișnuisem cu o derivă de la normalul rațional și logic.
Ieri, la Tallinn fiind, în îndepărtatul Nord – cum zice poetul – m-a sunat un prieten să îmi spună că ansamblul statuar Școala Ardeleană, din perimetrul intrării în sediul principal al Universității Babeș Bolyai, a fost repus pe soclu, după aproape doi ani de mobilizare a societății civile clujene. O să ne putem face fotografii, din nou, la întâlnirea de patruzeci de ani, a glumit el, dacă mai trăim. Am simțit și eu că mă bucur, dar în scurt timp mi-am adus aminte că, în fond, nu s-a reparat o chestiune legată de un dezastru natural, ci o prostie, dacă nu chiar o ticăloșie artistic-administrativă.
Nu vreau să fac procese de intenție nici artistului, nici administrației, deoarece știu că, de multe ori, în România, incompetența și lipsa gândirii sunt cauze ale multor dezastre, dar trebuie să învățăm câteva lucruri sau, măcar, să observăm, dacă de învățat este mai greu.
Proiectul de amenajare a zonei a costat vreo 10 milioane de euro, din bani europeni și cred că va trebui să fim mai atenți ce facem cu banii europeni, pentru că sunt toți banii noștri nu ar trebui să-i tratăm ca și cum sunt bani care se pot duce pe apă sâmbetei pentru că nu am asudat noi la producerea lor.
Dincolo de filosofiile de amenajare urbană care pot fi relative, trebuie să fim atenți la identitatea unor spații și locuri. Dacă tot suntem, și ne lăudăm cu asta, un oraș multietnic și multi confesional, ar trebui ca proiectele urbanistice să aibă în comisii reprezentanți ai etniilor rezidente (minoritare sau majoritare) pentru a nu mai putea fi nici măcar interpretate unele gesturi artistice nefericite ca fiind acte de ștergere a identităților sau a urmelor unor culturi sau epoci.
Dar mai ales, cred că este necesar să terminăm cu războiul statuilor, să nu le mai dăm jos de pe soclu pe cele existente, să lăsăm trecutul și să mai construim și pentru viitor. Poate reușim să observăm că Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei este împins spre nerelevanță de un management destul de ciudat, care poate fi asociat într-un mod nefericit cu acțiuni de genul coborârii de pe soclu a corifeilor Școlii Ardelene.
În numele nevoii de liniște și a unei rezonabilități ardelene pusă bine în lumină de bancul arhicunoscut cu pioneza pe care se așază ardeleanul, ne prefacem că nu vedem că lucrurile nu merg în direcția civilizației de 5 stele cu care ne laudăm.
Deocamdată să aplaudăm: Școala Ardeleană s-a întors la locul ei. Sărbătoriți ferestrele de normalitate! Sunt tot mai rare.
Vasile Dîncu
